Resimt o foame de cuvinte, asadar caut prin tomberoanele strazii mele sa ma alimentez cu ale voastre resturi de cuvinte... Le adun pe toate laolalta, în decursul zilei sau al noptilor nedormite, ca apoi sa le extrag serul, al carui gust e câteodata dulce, alta data prea amar, si adesea reusesc chiar sa ma îmbat de la atâta curaj. Mai sunt momente când acesta se înconjoara în jurul gâtului meu ca frânghia unui streang, de mult uitat în ninsoarea de afara, formând iritante noduri... Cât de viu, totusi, ma simt pe scaunul dinaintea acestui streang, când stiu ca aici nu ma cunoaste nimeni ca sa-mi arunce toate mizerile în fata, caci sunt doar eu, cerneala, cladirile sufletului meu si kilometrii lungi de strada! Mizerile unui suflet singuratic, ce au fost actiuni aruncatoare în regrete si secrete, mi-au modelat penelul, m-au scos din normalitate, iar acum desenez cu cerneala foi întregi, pentru testarea nebuniei mele. Doctore, tot ce vad sunt urme de fluturi purpurii... Puncte, puncte, puncte. În decorul plin de puncte negre iar ma gasesc în întuneric, poate a mia oara de când mi-am spart capul sa-mi scot teribilele amintiri de acolo, si altceva nu-mi mai ramâne de facut decât sa-mi luminez cu o bricheta capatul de la o tigara si sa ma pornesc din loc, transformând virgula în punct, caci am devenit un artist de pete de cerneala, al unei carti ce nu va fi citita niciodata.